Vorbeam zilele trecute cu mama și în discuția noastră legată de longevitatea de 100 de ani care se anunță, aparent, în următoarele decenii, îmi amintește de vârsta ei.
Mi-a luat un moment până să realizez în ce an suntem și câți ani are mama.
– …hello! Mai ești la telefon?
Revin în prezent și îi răspund.
– Wooow!…Nu-mi vine să cred! Unde trece timpul ăsta așa? Nu pot să-l percep! Nu pot!…dar să știi că tu n-ai voie să îmbătrânești. Nu-i voie.
În momentul ăla am simțit un mix de sentimente, concomitent. Recunoștință și melancolie deopotrivă.
Odată, mi-am dat seama că felul ei jovial de a fi și candoarea care o reprezintă atât de bine, m-au obișnuit cu ideea că va avea toată viața ei maxim 40 de ani. Maxim!(are 52) A fost fix unul din episoadele acelea în care realizezi ce înseamnă sintagma cu ”vârsta e doar un număr”. She knows that better than anybody else! ? (Se prostește mai rău ca mine când fac exces de zahăr și rose, dar asta e altă poveste.)
Așa.
Apoi, într-o notă de melancolie, m-am văzut în ipostaza în care nu i-aș mai avea lângă mine pentru prea mult timp. Părinții. Atunci am realizat cât de mult îi iubesc și de câte ori am luat ”for granted” sprijinul și prezența lor în viața mea.
Uneori mi-aș dori să fiu mai puțin sentimentală și mai detașată. Dar nu pot. Pentru că așa sunt eu și pentru că așa m-au crescut ei. Să trăiesc momentele care trebuie trăite, să le las pe cele care nu sunt pentru mine și să mă bucur de viață cu tot ce îmi oferă ea: lecții și surprize.
Așa că thank you mom & dad for everything you are and for everything you taught me! The good and the bad stuff, as well, of course! Știți voi oricum mai bine poezia. ?
With lăv, Andrada
